Cei care au plecat, cei care au rămas, cei care luptă

Stres. Nervi. Salarii de mizerie, mai ales în județele mici ale țării. Cenzură. Pumni în gură. Articole scoase. Articole care nu au văzut niciodată tiparul sau online-ul, deși s-a muncit pe ele. Ședințele alea de redacție din fiecare dimineață, în care erai umilit. Ți se spunea de atâtea ori că ești prost, până ajungeai să crezi și tu. Tot acele ședințe de redacție în care aflai că, azi, trebuie să îl pupi pe unul în dos, fiindcă îi datorează patronatul un teren, un spațiu, o mașină, un contract publicitar.

Ce subiecte? Ce altfel? Ce-ți trebuie, dacă nu ești aliniat la cerințele patronatului, care azi iubea PNL-ul, mâine PSD-ul, iar poimâine îți explica faptul că ”gata, de azi suntem prieteni cu Popescu”. Popescu, despre care poate ai scris ani întregi cât e de corupt. Cu dovezi. Dar Popescu a cotizat. Tu ești un pârlit. Plătești chirie, prostule! Ai copil la școală, tâmpito! Ce-i dai de mâncare?

Îi înțeleg pe cei care au plecat. Uneori este mai bună liniștea. Parcă nu mai vrei să te iei de gât cu toți (căci e o luptă să arăți adevărul) și să vezi că până și ai tăi fug de tine. Încerc să îi înțeleg și pe cei care au rămas. Și care pleacă, smeriți, capul. Care-i lasă pe oameni cu mai mulți bani ca ei să le cumpere conștiința, scriitura și pacea sufletească. Ăia au doar bani. Tu pierzi totul.

Te-ai săturat și să fii vânat. Să ți se pună etichete, să ți se dea verdicte. Doar pentru că ai vrut să muncești, respectând niște principii.

Știu, te sufoci de mânie și de scârbă când vezi cum se fac, de fapt, banii în presă. Cum vor să te folosească. Ce înseamnă ”succesul”.

Îi admir pe cei care au rămas. Și încă se luptă. Care cad, se ridică, se iau la trântă și arată neregulile dintr-un sistem corupt, putred, găunos. Arătați cu degetul, terfeliți de sistem, se retrag. Își ling rănile și sunt iarăși gata de război.

Nu, nu mai cred în libertatea presei. Nu există. Nu doar în România. Nicăieri în lume nu există. Dar cred în oameni. În ăia de nu renunță, chiar dacă rămân peste noapte fără nimic, care sunt huliți, huiduiți și arătați cu degetul de monștrii care cred că e de ajuns să ai bani pentru a conduce lumea.

Încă sunt aici. Încă mai am chef de luptă. M-am obișnuit cu ea, face parte din mine. Un prieten drag îmi repetă de câte ori are ocazia că-s inconștientă. Că ar trebui, la vârsta mea, să fac ceva ”mai sigur”, din toate punctele de vedere. Îi dau dreptate de multe ori. Dar cum să stau pe margine? Cum să privesc nedreptățile și să trec pe lângă ele? Cum să mă prefac? Să mi se pară că nu am văzut, nu am auzit, nu am știut? Încă simt că m-aș pierde cu totul dacă aș renunța. Nu acum. Nu aici. Nu așa. Nu azi.

Advertisements

Țara copiilor flămânzi. Țara în care râdem de Viorica

”1 din 11 copii se culcă flâmând noaptea. 6% au doar uneori suficientă mâncare, iar 3% nu au niciodată suficientă mâncare. 1 din 11 copii mănâncă maxim două mese pe zi. Două din trei familii au fost nevoite să cumpere în ultimul an alimente ieftine (71%) sau în cantități mai mici (61%). 1 din 8 copii mănâncă cel puțin o pâine pe zi”, se arată în raportul celor de la World Vision, prezentat în urmă cu câteva ore.

Dincolo de statistică, de cifrele înșirate pe hârtie, vorbim de vieți. De viețile unor copii, care au aripile frânte încă din fașă. Nu e de ajuns că nu au parte de educația cea mai bună, în țara lui PLM. Nu e de ajuns că sistemul de sănătate îi omoară pe zile, în timp ce Lucanii medicinei fură și batjocoresc mulțimile. Le mai e și foame. Nu o dată. Nu întâmplător. Nu ”până la salariu”. Ci în fiecare zi. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, sub ochii neputincioși ai părinților și bunicilor.

Știți cum e să îți fie foame? Zilnic? Cunoști durerea aia cruntă, fizică, de la început? Apoi amorțeala, amețeala, lipsa de energie, care te face să îți dorești să dormi încontinuu?  Și să nu ai ce mânca? Să nu ai ce-i pune copilului tău pe masă? Să ți se pară orice bucată de mămăligă o mană cerească? Nu te mai interesează altceva. Nu te interesează Viorica, Dragnea, Tăriceanu, Roborul ori Udrea care se vrea șefă peste țară, că așa a visat ea când era mică. Mai sunt și copii care nu visează să fie președinți; visează să aibă mâncare pe săturate.

Ei sunt copiii din satele românești, încremenite în uitare și, de multe ori, în prostie. Mulțimi numai bune de manipulat și ținute captive, sub pomana guvernanților, numită ajutoare sociale. N-au niciun viitor copiii ăia! N-au nicio șansă! Moștenesc doar sărăcia, umilința și foamea părinților.

Totul, într-o Românie în care zi de zi râdem de câte o Viorică. Pe care tot noi am pus-o acolo, în fruntea noastră.

Nu mi-a plăcut să fiu copil

La Liceul Sportiv din Deva, unde am învățat primii trei ani, de 1 Iunie sărbătoreai făcând gimnastică. Veneau diverși domni și doamne, îmbrăcați frumos. Probabil erau importanți. Veneau și părinții, să vadă pe ce-și dau banii. Iar copiii se rostogoleau, se dădeau peste cap, făceau tot soiul de giumbușlucuri. Pe care le-am urât. Întotdeauna. Din tot sufletul.

Era mult până la Ziua Copilului, când trebuia să te bucuri și primeai câte o ciocolată Kiss. Au fost bătăi, jigniri, foamea aia cruntă, care mă făcea să ascund coji de pâine în sân şi mai apoi sub pernă. Au fost înjurături, pastille de slăbit date unui copil de opt ani. Boală, varicelă mai exact, când am fost uitate două zile, eu și o colegă, delirând. Ori îmi amintesc de căderea aia de la bârnă, care mi-a produs o hemoragie atât de puternică, încât nu am fost zile în șir bună de nimic. Nu mi-au anunțat părinții, ca ”să nu-i îngrijoreze”.

Dresaj și ciocolată

Îmi amintesc de palmele peste faţă, care-ţi învineţeau ochii (de fiecare dată pedagogii ştiau că ”te-ai lovit la antrenament”), de joardele ce ţi se încolăceau lacome în jurul trupului şi-ţi lăsau urme pe care nu aveai voie să le arăţi. Nu am uitat niciodată că eram ”fata unui miner prost”, miner care acasă mânca numai cartofi şi fasole, ca să-i poată plăti fetei lui internatul, să ”poată deveni campioană”; ”miner prost”, care, cu siguranţă, a citit mai mult decât toate neamurile lor la un loc!

Sau de fetele mari, care, supărate că luau bătaie, ne băteau pe noi, astea mici. Una mă obligase să-i spăl şosetele şi chiloţii. Stătea cu amicele ei lângă mine şi ne găsise pe mine şi pe o prietenă mai proaste. I-am aruncat ligheanul cu apa aia murdară în faţă şi am fugit. M-au prins, m-au dus la scările de la cealaltă ieşire a internatului şi m-au ţinut de picioare, cu capul în jos, ameninţându-mă ”că-mi vor împrăştia creierii pe ciment” dacă nu fac ce spun ele.

Sunt unul dintre puţinii oameni din lume care nu mănâncă ciocolată. Are legătură cu gimnastica. Pentru primul salt pe bârna mare am primit cadou o ciocolată Kiss. Antrenoarea m-a pus s-o mănânc în faţa fetelor care pofteau, fără să le dau vreun pic. M-au urât pentru asta. Altă dată, pentru două salturi consecutive, mi-au mai promis o ciocolată; nu mi-au ieşit şi am luat bătaie.

Aveam o prietenă. Lili, din Anina. După antrenament am ieşit afară, în curte, într-un colţ şi ne-am jurat că niciodată, în viaţa noastră, n-o să mai facem vreun lucru pentru care să primim ciocolată. Sau cum să uit că, de foame, mi-am băut cerneala din călimară şi mi-am mâncat pasta de dinţi? Sunt multe. Şi urâte. Întâmplări care te bântuie, deşi au trecut  mai bine de 20 de ani şi pare că acum, ca adult, ai puterea să te lupţi cu cei care le fac rău altor oameni. Cum să uit de anii de după, de când ai mei au primit scrisoarea mea, în care îi ameninţam că mă sinucid dacă nu mă iau acasă? Cât trebuie să sufere un copil dacă, la 8-9 ani, spune că preferă să se omoare decât să mai rămână într-un  loc?

Bătaia a fost ruptă din Rai. Din a doua zi de școală.

Și totul a început cu a doua zi de școală a lui 1992. Până și aia a fost cu bătaie. Atunci am luat prima palmă peste față.

O antrenoare roşcată, cu părul permanent şi cele mai lungi unghii roşii pe care le văzusem vreodată ne punea să facem rostogoliri pe un şir de saltele. A venit şi rândul rostogolirilor cu picioarele depărtate, fără să ai genunchii îndoiţi. Eu, moartă de frig, numai în chiloţi, nu pricepeam ce vrea femeia aia de la mine şi mă întrebam, disperată, de ce nu mai vine taică-meu să mă ia acasă, că trecuse deja o noapte fără ei. Mie mi se părea că fac rostogolirile bine; antrenoarea nu era de aceeaşi părere şi m-a strigat:

– Tu, vino aici! Cum te cheamă?

– Anamaria

– Şi mai cum?

– Nedelcoff

– Ţi-am zis să nu mai ţii genunchii îndoiţi? Ţi-am zis?!, a zbierat la mine.

– … dar nu ţin…

Jap! O palmă peste ochi de am văzut stele verzi m-a proiectat la pământ.

– Tu mie să nu-mi răspunzi! Marş la loc, pe saltea! Să nu te prind că plângi! Auzi? Dacă plângi să vezi ce îţi iei! Fă rostogolirile cum trebuie! Fără genunchii îndoiţi!

A zbierat tot antrenamentul, m-a mai urecheat de vreo două ori de credeam că o să-mi smulgă urechea cu totul, le-a mai plesnit pe vreo două colege peste ochi şi asta a fost pe ziua respectivă.

Au mai urmat şi alte zile de palme, certuri, urecheli, până am fost împărţite, în funcţie de aptitudini, în două grupe: performanţă şi neperformanţă. Eu la neperformanţă, evident. Antrenor: Maria Neculiţă, proaspăt retrasă după Mondialele din 92, împreună cu una, Camelia Nu-Mai-Ştiu-Cum. Cea mai rea persoană din viaţa mea de elev la Deva.

Maria Neculiţă, la fiecare exerciţiu mai greu reuşit – de exemplu la primul flic pe bârna mare – îmi dădea câte o ciocolată Kiss, cealaltă, Camelia, ne plesnea la fiecare exerciţiu greşit. La început a fost urecheala, mai apoi palmele peste cap, au urmat cele peste faţă şi, cum a dat primăvara, au apărut şi joardele rupte din sălciile de afară.

„Da? Nu poţi să faci sfoara? Chiar nu poţi?! Ia să vedem dacă acum poţi!” ne spunea.  Şi te plesnea cu joarda, care se înfăşura în jurul tău ca un şarpe, lăsându-ţi pe trup o dârâ subţire, roşie, din care ţâşnea sângele. Nu aveai voie să plângi. Cel puţin, nu tare. Lacrimile ţi se înnodau sub bărbie într-un sughiţ ciudat şi făceai exerciţiile, mai departe.

„Nu mă impresionează lacrimile tale, împuţito! Chiar deloc!”, striga şi mai tare, în timp ce cu talpa adidasului te apăsa de fund până atingeai pământul în sfoara perfectă. Durerea era şi mai mare, îţi venea să leşini, iar în unele zile nu ştiai ce doare mai mult: urma lăsată de nuia sau cea dobândită în urma antrenamentului.

”Țiganii spun!”

Ni se spusese din start, de la prima palmă, că este interzis ca ceea ce se întâmplă la antrenamente să fie spus afară. Nu aveam voie nici părinţilor să ne plângem. „Noi ştim tot, vom şti dacă spuneţi. O să fie şi mai rău. Dacă aflăm că aţi pârât, nu veţi fi pedepsite numai voi, ci toată grupa”.

Într-un final, s-a aflat. De unde? Mă schimbam în cameră şi a intrat o pedagogă. „Domnişoara Carmen” îi spuneam noi. Înaltă, brunetă, frumoasă cu ochii albaştri, care ne spunea poveşti, ne ţinea în braţe, ne pupa, nu ţipa niciodată şi ne dădea bomboane. Era tare diferită de cealaltă pedagogă, „doamna Szekely”, o scorpie care zbiera de parcă erai la armată şi te urechea până nu mai auzeai nimic.

Mi-a observat dungile vinete, de parcă eram zebră. Aveam multe. Unele vechi, altele proaspete, cu sângele uscat pe ele. Înseamnă că nu fusesem prea silitoare, nu făceam exerciţiile corect. A trebuit să-i spun ce s-a întâmplat.

Ziua următoare s-a dezlănţuit potopul asupra noastră. „Cine a pârât că vă batem? Cine a pârât să facă un pas în faţă, altfel veţi fi pedepsite toate”, ne-au avertizat antrenoarele.

Cu inima în gât, cu stomacul strâns de emoţii, nu am zis nimic. Am fost laşă atunci. Lor le-a căşunat pe o colegă, Laura Stoica se numea, ca artista. Era slăbuţă, negricioasă cu ochii mari, iar ele nu o scoteau din „ţigancă”. „Numai tu puteai să spui. Că tu eşti o ţigancă. Ţiganii spun!”, ţipau ele în timp ce noi aveam de făcut 300 de genuflexiuni, iar ea 500, fără întrerupere. La început, biata Laura ţipa plângând că ea n-a spus nimic, nimănui, că da, e ţigancă, „dar nu-s ţigancă din aia”. Au mai tras-o de urechi, de păr, i-au mai dat două palme, un şut în fund, apoi din nou genuflexiuni cât cuprinde, până când, într-un final, biata fată le-a spus, plângând: „Da, eu am fost. Eu am fost! Vă rog să mă iertaţi! N-o să mai spun niciodată!”.

Satisfăcute, cele două au trimis-o la loc, nu înainte de a-i mai trage două şuturi în fund, „gata, s-a terminat antrenamentul, puteţi pleca”. La ieşire, Maria Neculiţă îmi spune, zâmbind, „Ana, mă bucur că n-ai fost tu. Că dacă erai tu, nu ştiam ce-ţi făceam”. Am privit-o buimacă şi am fugit într-un suflet spre internat, unde m-am închis în baie, plângând pentru Laura, pentru mine, pentru laşitatea mea. Am vomitat până am leşinat, de au trebuit să mă ducă la infirmerie, unde le-am spus că mi-e rău fiindcă mi-e dor de părinţi.

Vinovăţia, greaţa, teroarea… Toate astea m-au făcut să nu mă mai uit, vreodată, la vreun concurs de gimnastică şi nici să nu mor de extaz cu fetele noastre de aur; fiindcă ştiu ce se ascunde în spate: cât sacrificiu, ce dureri, lacrimi ascunse, vorbe nespuse sau vorbe frumoase spuse doar în faţa camerelor de filmat, mândrie mimată doar la suprafaţă. Ele, campioanele, au fost mult mai tari decât mine. Ele au rezistat până la capăt. Eu nu. Nu a fost de mine.

Și nu, nu mi-a plăcut să fiu copil. Niciodată.

”La cratiță!”. Acești misogini care ne conduc

La cratiță. În bucătărie. Schimbând scutece. Dând cu aspiratorul. Spălând vase. Călcând rufe. Și multe alte treburi casnice. Acolo sunt trimise femeile, în imediat anul 2018. Primesc salarii mai mici, patronii se uită urât la ele dacă îndrăznesc să rămână însărcinate, motiv pentru care nu rareori sunt concediate ori sunt nevoite să lucreze fără forme legale, în lipsă de altceva.

Îndrăznești, ca femeie, să crezi că poți fi un bun politician? Întotdeauna se va trezi un ghiolban care, în plenul Parlamentului, te va trimite să faci de mâncare, considerând că asta e singura ta utilitate.

Îndrăznești, ca femeie, să crezi că poți fi un antreprenor de succes? Lupți într-o lume a lor, a bărbaților. Te masculinizezi fără să vrei. Ori cu voie. Doar ca să le demonstrezi că și tu poți, că ești în stare, că ești suficient de capabilă să negociezi dur și poate mult mai bine ca ei. Dar nu vei scăpa niciodată de priviri îngrețoșate și comentarii misogine.

Vrei să fii ziaristă? Una bună? Oho! Câte ai de tras! În câte relații te vei trezi ”antrenată” de alții care cred că doar dacă fluturi din gene și te muți dintr-un pat în altul poți obține informațiile în urma cărora îți scrii articolele.

Sau vrei – Doamne, ferește! – să fii polițistă? Întotdeauna se va găsi un prost din aceeași structură cu tine care te va înjura, te va trage de păr, cum s-a întâmplat zilele trecute la Poliția din Deva. De ce? Pentru că ești femeie! Pentru că el, ghiolbanul, e bărbat. Și crede că asta-i dă dreptul să se poarte așa cu tine. Ori te leagă de calorifer și-ți trage două, în vreme ce colegii tăi – bărbați, fix ăia care ar trebui să ne apere pe noi, oamenii de rând – închid ochii, întorc privirea și îndrăznesc să comenteze doar când le-a ajuns cuțitul și lor la os.

Nu sunt feministă de fel. N-o să mă vezi strigând în gura mare că femeile trebuie să aibă mai multe drepturi decât bărbații. Însă cred că femeile pot face orice, dacă-și doresc. Că pot fi antreprenori de succes, politicieni, ziariste bune, polițiste drepte și curajoase, soldați curajoși ori ce își doresc ele, pe lângă soții și mame. Și da, sunt puternice. Fiindcă pot trece peste toate vorbele, miștourile și bârfele misogine, tocmai pentru a-și urma un vis.

Dacă voi avea vreodată un copil, o fată, o voi învăța că poate face absolut orice, dacă-și dorește. Că împlinirea unui vis nu stă niciodată în vârsta din buletin, în gura lumii și nici măcar în părerea celor dragi de lângă ea. Că a face parte din ”lumea bună” nu înseamnă să fii vreun breloc al unui bărbat care a ajuns sus pe scara socială și nici să-ți ascunzi trăirile, doar pentru ”a da bine” în fața altora ori pe rețelele de socializare. Că nu e absolut nimic în neregulă să fii femeie. Chiar dacă trăiești într-o lume condusă de bărbați.

Ce ai ajuns, biată Poliție Română!

Ce ai ajuns, biată Poliție Română! Ai ajuns slugă! A mafioților din politică, ce te folosesc pentru a-i pune la punct pe toți cei care îndrăznesc să fie altfel, să se lupte în vreun fel sau altul cu un sistem ce-i sufocă, ce-i trimite departe de țara în care s-au născut, de familii și de prieteni.

Organizezi conferințe stupide, pe un subiect legat de o înjurătură românească, în condițiile în care ai mii de dosare serioase, cu abuzuri de nedescris, pe care uiți să le mai scoți din sertare cu anii. Ești subiect de bancuri, Poliție Română! Te disprețuiesc oamenii, pentru că nu sunt proști. Văd că nu ții cu ei! Văd că ești penibilă, că te arunci asupra oamenilor de rând pentru că poți, pentru că vrei, pentru că așa e ordinul ”de sus”.

Oamenii tăi sunt prieteni cu interlopii, cu infractorii mari ai țării. Oamenii tăi merg la chefuri cu cei mai periculoși borfași, închid ochii la nelegiurile lor și le râd în nas amărâților care încearcă să își găsească dreptatea. Oamenii tăi dau șpăgi, până sus, la minister, pentru a fi lăsați în pace, pentru a-și continua abuzurile asupra oamenilor de rând. Oamenii tăi iau șpăgi, Poliție Română. De la câteva sute de lei la mii de euro, în funcție de neregulile pentru care trebuie să închidă ochii.

Ai femei abuzate în interiorul sistemului tău, Poliție Română. Ridiculizate, hărțuite, abuzate fizic și sexual, femei care nu se plâng mai departe, fiindcă da, și lor le este frică. Sunt parte din sistem. Știu perfect ce mecanism monstruos ai dezvoltat pentru a-ți apăra infractorii și cum dai de pereți cu abuzații, cum îi găsești tot pe ei vinovați de ceea ce li se întâmplă.

Au murit femei. Multe. Din vina ta, Poliție Română! Pentru că ai oameni care trăiesc după mentalitatea că femeia trebuie bătută, că așa e la noi, nu contează că ți-au adus sute de plângeri prin care arătau că vor să scape. La final, când întocmești dosarul moartei, nu te încearcă niciun fulger de vinovăție, cât de mică, știind că puteai face lucrurile altfel, pentru a salva un om amărât, care te-a implorat să-l ajuți?

Dai la pace cu nelegiuiții, Poliție Română! Mușamalizezi dosare, minți cu nerușinare, ameninți, pui pumni în gură, abuzezi de statutul pe care îl ai.

Da, mai ai profesioniști, Poliție Română. Sunt puțini. Și dați la o parte. Nu-ți sunt de folos oamenii cinstiți, ei nu-ți apără mafioții! Faci ce poți să scapi de ei sau îi ții în birouri prăfuite ani buni, până pleacă singuri, scârbiți. Îți promovezi lichelele, în defavoarea oamenilor buni. Ai profesioniști, Poliție Română! Dar nu ți-i meriți!

Iubiri pentru mame care nu merită

Oamenii din cartier îi spuneau ”Dințoasa”. Nu pentru că ar fi avut dinți mari, ca de cal, ci pentru că era aproape știrbă. Avea părul roșu, slinos și permanent, pe care-l asorta la  cele mai lungi unghii pe care mi-a fost dat să le văd vreodată la o femeie. Avea patru copii Dințoasa, o fată și trei băieți. Fiecare cu alt bărbat. Dacă-i adunai la un loc, nu ziceai că-s frați.

N-a lucrat o zi în viața ei. Au întreținut-o, pe rând, fie bărbații cu care a fost, mineri voinici, voioși, fie, mai târziu, copiii. Pe care-i bătea de auzea tot cartierul, cu furtunul de la mașina de spălat, cu făcălețul, cu o curea lată, de le sărea sângele pe pereți, cu papucul, cu tot ce avea la îndemână, rapid, cât să producă un chin suficient de mare.

Îi trimitea la cerșit. Îi învăța cum să-i impresioneze pe oamenii care ar fi putut să le dea câțiva lei. Aveau de strâns atâția bani cât să ajungă pentru țigările de toate zilele, berea/votca și, eventual, ceva de mâncare. Își mai vindea și trupul pentru bani, fiindcă mai erau de plătit și facturile la curent și apă.

Pe fată a vândut-o, la 13 ani, pe o sticlă de votcă, unui miner mort de beat, în timpul unui chef. Dințoasa constatase că fiică-sa era suficient de mare, era drăgălașă, avea toți dinții, putea face mai mulți bani ca ea. N-a contat cât a implorat și a plâns copila. ”Mai tre` să faci și tu bani, fă, nu numai eu, că eu m-am săturat de voi! Mi-ați mâncat zilele”, i-a strigat fetei, după ce i-a dat și două peste ochi. I-a mai băgat niște votcă pe gât, cu forța, ”pentru curaj”. Și asta a fost. Un copil abuzat ani la rând, în România anilor 90, unde nimeni nu se băga în familia celuilalt sau în modul în care alege să își educe copiii.

Anii au trecut. Copiii au crescut și s-au mutat în alte țări. Frații mai mari și-au luat sora cu ei, s-o protejeze de nebunia mamei. Acolo și-au găsit cu toții de lucru, în construcții și într-un restaurant. Spun că o duc bine, chiar dacă nu-și uită de copilăria amară.

Și-i trimit bani Dințoasei, care și-a renovat apartamentul. ”Necherman mi l-am făcut”, se mândrește, în gura mare, vecinelor. Și-a pus și dinții, îi are, acum, pe toți. Zâmbește cu toată gura.  E sigură că datorită ei ”au ajuns copiii bine”. N-a renunțat la permanentul oribil. Și nici la unghiile lungi, roșii. Însă nu prea înțelege Dințoasa de ce copiii sunt dispuși s-o îmbrace în bani, dar nu vor s-o vadă în preajma nepoților ei.

”Tu o urăști pe mama ta?”

O femeie din Uricani a fost condamnată, recent, la peste 11 ani de închisoare. Pentru că și-a încuiat cei trei copii care locuiau cu ea în casă, în creierii nopții, și a mers să ia băutură. A lăsat în urmă o lumânare, aflată într-un echilibru precar pe colțul unei canapele. A luat casa foc, i-au ars și copiii. Vecinii povestesc cum și acum au coșmaruri cu urletele disperate ale copiilor, care încercau să deschidă ușa pentru a se salva din flăcări. N-au reușit. Au găsit-o pe mama zăpăcită, câteva ore mai târziu, ascunsă într-un tomberon. De frică, groază, teamă, ea știe, însă complet trezită din beție.

O întreagă comunitate a hulit-o, a arătat-o cu degetul, a certat-o și a acuzat-o. Mulți dintre oamenii ăștia n-au ratat, însă, să-și pună poze pe Facebook cu sicriele copiilor, albe, acoperite de flori, murmurând ”uite ce înmormântare frumoasă!”. Tipic românește, de parcă o înmormântare ar putea fi vreodată frumoasă.

Cu 13 ani în urmă, alți doi copii de-ai ei fuseseră uciși de fostul soț: un băiețel de șapte luni și o fetiță de doi ani. Băiețelul a murit pentru că plângea, iar tatăl, beat, n-a suportat să-l mai audă. Fetița de doi ani a fost strangulată, iar mai apoi a fost îngropată de părinți în albia unui pârâu secat.

Cea care a scăpat, de fiecare dată, a fost fata cea mare, care la primele două crime se afla la bunică, iar în timpul incendiului la moașa de botez. Nu-i dau numele real, îi voi spune Andreea.

Pe Andreea o cunosc de doi ani, de dinainte de tragedie. E o adolescentă de aproape 18 ani. Frumoasă, deșteaptă și zâmbitoare. Are un simț al umorului cum rar poți întâlni la un om atât de încercat.

Se luptă pentru supraviețuire într-o lume în care oamenii te judecă după faptele părinților. Adulți care-i spun, în față, ”ce naște din pisică șoareci mănâncă”, stând la pândă în așteptarea ”rateului” ce ar trebui să demonstreze că e așa cum spun ei.

Mai vorbesc cu ea din când în când: ne întrebăm de sănătate, povestim de vremuri apuse, când viața ne adusese în același loc și ne vedeam zi de zi. Și-o întreb, într-o zi: ”Tu o urăști pe mama ta, pentru ce s-a întâmplat cu frații tăi?”

Andreea mă privește în ochi, clipește des și-mi răspunde, cu glas pierdut: ”Cum s-o urăsc? Nu pot! E mama mea, doar pe ea o mai am. Ce om normal și-ar urî mama? Crezi că ea a vrut să se întâmple așa? A avut o viață foarte grea”.

Mori ca prostul

În art 22, alin. 1 din Constituție, putem citi că ”Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Câteva articole mai încolo, la nr. 34, mai aflăm că ”Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat” și că ”Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”.

Ni se promite protecție la naștere, din partea statului de care aparținem. Creștem, învățăm, muncim și plătim taxe și impozite statului, pentru a ne asigura drepturile de mai sus. Sunt importante. Avem nevoie de ele. Și statul are nevoie de noi.

Te îmbolnăvești într-o zi. Rău. Afli că suferi de o boală grea, pentru care trebuie să-ți vinzi toată agoniseala. Fiindcă statul ăsta nu te protejează. Te trece pe liste de așteptare. Sau nu te trece deloc. Depinde cine ești și cât ești în stare să lupți pentru el.

Dacă ești doar o bătrână de la țară, dintr-o comună uitată a Moldovei, acolo unde se agață harta în cui, nu se uită nimeni la tine. Nici măcar morfină nu-ți dau, deși ai dureri îngrozitoare și tot ce faci este să urli încontinuu de durere. Ei, vezi? Urletele astea îi deranjează. Te fac pachet și te trimit acasă, la ai tăi, la nepoții care fug și ei de lângă tine. Te aude tot satul. Până într-o zi, când se așterne liniștea. De tot. Pentru că ai murit. După ce și-au bătut joc de tine în spitale. Așa a fost cu bunica mea.

Dacă îndrăznești să apari pe lume, sub forma unui copil amărât, cu multe boli, statul nu-ți dă nicio șansă. Nu știe ce să facă cu tine. Așteaptă să mori, conform statisticilor care arată că un copil ca tine, cu un caz ce apare la un milion de nașteri, se curăță într-un an. În tot acest timp, medicul tău pediatru prescrie într-o veselie medicamente ce nu ajung niciodată la tine: atent, cu roșu, pentru apropiații lui ori ăia de au dat șpăgi consistente. Între timp, părinții se transformă în medici, caută soluții prin afară, pe banii lor, pe salariul celui care întreține casa. Tu plângi de durere mii de ore în șir. Până într-o zi, când și la tine se face liniște. Ai murit și tu, chiar dacă ai dat statisticile peste cap, încăpățânându-te să trăiești 4 ani și două săptămâni. Așa a fost cu sora mea.

Ești bărbat – călit ai crede tu. I-ai înfruntat pe comuniști, care te-au aruncat într-o închisoare când te-au prins la prima tentativă de a traversa Dunărea înot. Te-au bătut de ți-au sunat apa în cap, te-au ținut fără apă și mâncare, ți-au îngrozit familia. Nu au avut voie frații tăi să meargă la școli înalte, drept pedeapsă că te-ai răzvrătit. Ai fugit a doua oară. Ți-a reușit. Ai obținut altă cetățenie, a unei țări în care ești respectat. Te-ai întors în vizită, în România. Te-ai îmbolnăvit puțin și te-ai internat într-un spital din Botoșani. Acolo ai luat o bacterie care era să te omoare. Nu te-a omorât aia, dar ți-a creat multe alte probleme. Te-ai încăpățânat și ai revenit în țară. Te-ai dus din nou la spital. Iarăși ai plecat cu chiriași noi în organism. Râdeai la telefon și spuneai că ești prea puternic ca să te doboare un mic microb. Până azi dimineață. Când ai murit. Așa a fost cu unchiul meu.

Erai tânăr. Te-ai îmbolnăvit grav. Aveai nevoie de un transplant de plămâni. Ai făcut greva foamei. Ai strâns 200.000 de euro, bani pe care oameni cu suflet ți i-au dat ca să te faci bine, să-ți continui lupta. Ai luptat până-n ultimul minut. Până azi dimineață, când ai murit. Fiindcă și-a bătut statul ăsta nenorocit joc de tine! Se numea Călin și era din Brașov.

Totul, în timp ce ei, de acolo din Parlament, își râd de noi. Votează legi pentru ei și infractorii din jurul lor. Îi vor scăpați. Ca să fure împreună, cu și mai mult tupeu. Rudele lor bolnave se tratează în străinătate. Au bani. Tu nu ai. Tu ești prost. Mori ca prostul. În timp ce ei te omoară cu zile. Iar noi, ceilalți, ne revoltăm din tastaturi. Doar la asta suntem buni. Chiar dacă data viitoare ni se întâmplă nouă.

#jesuisnuţi. Nuţi preşedinte!

sursa foto: click.ro
sursa foto: click.ro

Nu v-am zis eu că vine Nuţica să ne conducă, aşa cum a visat de mică? I-au dat drumul din închisoare, îşi trage sufletul, bea un pahar cu apă, îşi vopseşte rădăcinile, mai bagă un pic de sală, mai scrie pe facebook vreo trei statusuri despre justiţia praf din România, despre Iohannis, despre statul paralel, îşi ia costumul roz norocos şi veţi vedea cum apare în ţară.
Viva va mai avea vreo şase pagini despre zâna blondă exilată, traficul îi va creşte din înjurăturile oamenilor de pe Facebook (ăia de se revoltă pe net, dar se pişă pe ele proteste şi pe el vot), “Chiu magazin” va mai da, prin pixul sau tastatura domnişoarei Noapte vreo două texte lacrimogene, menite să le impresioneze pe gospodinele de pe străzile noastre şi campania e gata. A noastră poate candida.
Şi va fi votată, masiv, de toţi şi toate care-i plâng de milă, că na, o mamă ce are un bebeluş a fost în cea mai naşpa pârnaie din lume, deşi n-a omorât pe nimeni.
Uităm cât a furat şi cât s-a furat în timpul în care Nuţi se ocupa de un minister bănos, în timp ce era colegă cu madam Ridzi. Totul, sub oblăduirea lui Băsescu.
În acest timp, Iohannis analizează cu îngrijiorare şi atenţie, într-o tăcere profundă. În a mia vacanţă. La schi. Nici nu vreau să ştiu unde, că m-apucă nervii în ziua de Crăciun. Iar eu azi vreau să fiu zen, să lenevesc ca o mâţă leşinată şi să citesc. Ah, şi să mă holbez la pozele lui Aksel Lund Svindal pe Instagram.
Hai, fiecare la scara lui! Şi Crăciun fericit, aleiconsalam, namaste şi ce mai vreţi voi!

PS: Citiţi aici cum zice Nuţi c-a fost abuzată.

Ziarist de provincie

“Prostul”, “curva proastă”, “retardatul”, “penibilul” şi multe alte epitete  “frumoase” pe care le adresaţi voi, în comentarii, sub fusta anonimatului, la materialele lui. Ale ziaristului de provincie, care scrie despre ce nu vă convine vouă.

Ziaristul de provincie e prostul ăla care scrie cu mânie proletară despre cum nu vă sunt vouă date drepturile salariale, în vreme ce el munceşte fără carte de muncă, pe 600 de lei. E idioata aia care vine la grevele voastre pentru “a relata de la faţa locului”, când sunteţi voi nemulţumiţi că aţi fost călcaţi pe cap de patroni, în timp ce ea nu şi-a mai luat salariul de vreo două luni şi trăieşte din pensia mamei.

Ziaristul de provincie e fraierul ăla care încă îşi mai iubeşte meseria şi, chiar dacă are în meniu doar covrigi şi iaurt, se umple de ruşine când colegii lui, la conferinţele de presă, îşi îndeasă fursecurile şi sticlele cu suc de pe masă în geantă. Ştie că, oricât de bine şi-ar face meseria, mai apoi, voi tot în categoria “fomiştilor” o să-l includeţi. Şi, dacă după nişte ani de muncă, n-ai făcut gastrită sau ulcer de la nervi, nu te poţi numi ziarist.

Tot viaţă de ziarist este când munceşti săptămâni în şir la un material, de care eşti mândru şi constaţi că n-o să-ţi apară niciodată, fiindcă şefii – ăia de se plimbă în X5 cumpărat din şpăgi şi şantaj – au găsit încă o vacă de muls prin subiectul tău. Iar tu rămâi cu umilinţa, frustrarea şi neputinţa de a fi, încă o dată, călcat în picioare. Un om deştept a spus, odată, “că cel mai bogat ziarist e cel care nu scrie nimic”. Asta nu ţi se aplică ţie, pentru că tu vrei să scrii, încă mai ai drag de meserie şi crezi că poţi schimba lumea. Dar lumea nu te lasă.

Ziaristă e şi aia care are ghinionul de a fi frumuşică şi e trimisă de şefi “la interviuri”, trezindu-se mai apoi cu mâna vreunui ghiolban pe picioarele ei, în timp ce-i spune: “Sărăcio, nu mai face pe mironosiţa! Nu toate vreţi bani? Ce dracu? Mori de foame şi faci figuri!”. Tot ziaristă e şi ailaltă care îndrăzneşte “să se ia în gură” cu unul plătit din banii noştri care-i spune că e “un nimeni” şi, când vine vorba de apărare, îşi aude şeful cum îl sună pe ăla şi-şi cere scuze: “iertaţi-o, domnule, e tânără şi mai tâmpită de fel. N-o să se mai întâmple”.

Încă mai am colegi de ispravă în presa noastră. Sunt puţini, îi numeri pe degete. Muncesc, de dimineaţa până seara, fiind înjuraţi sau apreciaţi, în funcţie de subiectele voastre de interes. Cei mai mulţi sunt singuri: nimeni nu poate sta lângă un om care şi-a dedicat întreaga viaţă unei meserii care te îmbolnăveşte. Iar cei care mai au încă partener de viaţă au parte de certuri interminabile, tot din cauza meseriei. Am avut colegi talentaţi care, după ce şi-au făcut o familie, şi-au dat seama că nu mai pot continua într-un astfel de ritm şi au ales să plece, rămânând doar cu acea scânteie în priviri când îşi dau seama că au dat peste un subiect bun. Însă îşi văd mai departe de drum, spre locul lor de muncă mai bine plătit, care aduce linişte familiei. Pentru că pasiunea nu ţine niciodată de foame şi nu-ţi plăteşte facturi.

Am avut o prietenă, Mihaela Ghiuca se numea. “Femeia-bărbat” îi spuneam noi. Mică, înfiptă şi-a dracului. Mureau de frică ăia de aveau nenorocirea de a se încadra în categoria “subiecte”. Ani întregi, a fost folosită de fiecare redacţie în parte, “să latre” la unul şi la altul, iar când lătratul era “cu folos” pentru patronat, era concediată, fiindcă ea voia să scrie în continuare. Acum nu mai era bună, deranja interesele şefilor.

A murit în urmă cu aproape patru ani, după ce un atac cerebral a transformat-o în legumă. Se enervase pe încă unul din corupţii noştri. Ea a murit, ăla e bine mersi în continuare. La spital, pentru a primi îngrijirea care i se cuvenea, a trebuit să apelăm la pile şi relaţii, că nu avea asigurare, iar medicamentele, foarte scumpe, nu existau în farmacia unităţii.

A fost îngropată de fostul primar al  Lupeniului, Cornel Resmeriţă, care era duşmanul ei de moarte. A avut omul cu ce se bate în piept mai apoi, arătând cât e de creştin şi cum întoarce şi celălalt obraz… A trebuit să ne certăm şi cu popii, că unul nu voia s-o îngroape pentru că scrisese despre el, iar altul cerea bani “ca să tragă cloapetele”.

La înmormântare au fost doar “amărâţii, fomiştii, fraierii”, colegii de suferinţă, ăia care se spetesc pe 600 de lei. Şefii mari, care s-au folosit atâţia ani la rând de ea, n-au venit. Era sub demnitatea lor să vină la un om îngropat de primărie…

Şi nu, acum nu mai cred în presa liberă. Cunosc  toată gama: umilinţa, frustrarea, pumnii în gură. Dar mergem mai departe. Din drag de meserie, străduindu-ne să ne păstrăm bine înfipţi cu picioarele-n pământ.