Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!

”Hei, Nelule, mata! Hai mai repede!”; ”Uite, Nelule, mata ți-am adus bomboane. Roz, cu dulceață, cum îți plac ție”. Și-i aduceam și morcovi, mere, zahăr. Era nărăvaș Nelu, nu-i prea suporta pe oameni. Cal de povară, învățat cu bătaia și țipetele țăranului care-l avea în bătătură.
 Pe mine mă iubea însă. Eram o zgâtie de cinci-șase ani care i s-a strecurat în grajd într-o după-amiază, convinsă că e Mihaela, eroina din cartea ei preferată, care avea darul de a vorbi pe limba animalelor. Animalele o iubeau. Chiar și ursul din pădure. Și lupul. Și râsul. Atunci cum să nu mă iubească pe mine Nelu, crescut în curtea omului? Doar aveam sufletul curat. Nu așa scria în carte, că dacă ”ești copil cu suflet curat”, ai darul de a îmblânzi jivinele? Nelu era cal, deci nu era jivină. ”Jivinele trăiesc în pădure, sunt fiare sălbatice”, îmi spunea mama.
 ”Câte minciuni să fi spus până acum?”, îmi contorizam în gând, în timp ce mergeam șovăind spre el, încercând, cu inima mică, mică, să îmi dau seama dacă mă voi împrieteni cu Nelu. M-am oprit în fața lui. El a ridicat capul din staul, holbându-se la mine cu ochii lui mari, căprui. Eu i-am întins palma năclăită, plină cu bomboane roz, umplute cu dulceață. Preferatele mele. I-am vorbit respectuos. Așa mă învățase mama, să nu mai vorbesc tuturor cu ”tu”. ”Cine e mai mare ca tine îi spui mata, matale, dar nu tu. E lipsă de respect, iar tu ești o fetiță educată”.
 ”Nelule,  am venit la mata! Vrei să fii prietenul meu? Că eu vreau să fiu prietena matale!”. Și i-am întins mâna. S-a apropiat de mine. Mi s-a făcut frică. Era uriaș, ”cât un bloc cu patru etaje”. Mi-a mâncat bomboanele. Și-a împins botul în părul meu. L-am îmbrățișat cu ochii umezi. Al meu era! Știam eu că reușesc! Așa ne-a găsit unchiul meu, îmbrățișați, în mijlocul unei zile de vară, când toată lumea mă căuta pe afară, disperată că dispărusem.
A fost o minune. Am fost nedezlipiți în vara aceea. Mergeam la cules de roșii și-l lăsam pe Nelu să-mi bea laptele. Îl mângâiam, îi cântam, îl trăgeam de urechi și-l pupam minute în șir. Lui parcă-i era și mai drag să tragă la căruță când strigam la el, cu ochii-n lacrimi de fericire: ”Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!”.
 Au urmat alte veri. Au fost la fel. Nelu, prietenul meu de-o viață, care fornăia de se cutremura grajdul când intram pe poartă, deși trecea și un an fără să mă vadă. ”Nelule, mata credeai c-am uitat bomboanele? Uite-le aici! Ție ți le-am luat pe toate”, îi spuneam râzând, în timp ce se împingea cu botul în buzunarele mele, așteptându-și recompensa.
 Și a venit ultima vară. Aia în care Nelu era tot mai orb și mai încăpățânat. În care nu mai asculta de nimeni. Era ursuz. Nu mai era de folos omului care mormăia înciudat în barbă. Tot l-am îmbrățișat, mai cu drag, de parcă ar fi fost pentru ultima dată. Și-i povesteam, câte erau pe lume, importante pentru un copil de 11 ani.
 Dureri ascunse, cărți citite, supărări și bucurii.
 ”Vai, Nelule, mata oare simți cât de frumos miroase iarba cosită? Aseară am dormit în căpița de fân. A fost senzațional! Oare știi tu ce înseamnă cuvântul ăsta, senzațional? Viața ta întreagă, asta înseamnă. La țară e senzațional!”.
 A venit toamna. Am plecat la școală, înapoi în Valea mea dragă. L-am îmbrățișat cu drag și i-am spus ”vezi, tot aici să te găsesc, m-ai auzit? Fii tare, nu ramolit!”. Dar stăpânul lui a avut alt plan. Un cal mai tânăr era mai de folos în bătătură. Și l-a vândut pe Nelu. L-a dus într-o zi la abator, ”să-l facă salam. poate ai și mâncat o bucată din el”, mi-a spus unchiul meu în ziua în care am ajuns din nou la el, în vacanță.
 L-am urât. Din suflet. Și am plâns pe înfundate nopți în șir, în timp ce în fundal se auzeau melodiile vechi de la ”radio Gama”, radioul bulgarilor. Niciodată nu l-am iertat. Nici măcar acum, când scriu.
 Am fost în Retezat veri la rând. Și acolo sunt cai mulți, care aleargă liberi, fără vreun om care să-i fugărească. Le flutură coama-n vânt și nechează de fericire. Libertate, aer curat, munte, iarbă, liniște. Îi urmăresc zâmbind, le fac fotografii și-mi amintesc de Nelu. Și de-o fetiță, într-un sfârșit de zi de vară, care țipa cu lacrimile-i șiroind pe obraji de fericire: ”Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!”.
foto: elissagabriellaphotography.com
Advertisements

Era să mor. De dor

eu si tataAveam aproape cinci ani când tata și mama au decis să înceapă o viață nouă în Valea Jiului. Ei doi, departe de neamurile dezlănțuite, care au prostul obicei de a-ți aranja viața, în vreme ce a lor e praf și pulbere. Până să se pună pe picioare și până aș fi început școala, ideea era să rămân la bunicii din partea tatălui, cei la care am și crescut încă din fașă.

Era frumos tata. ”Cel mai frumos din sat”, spuneau bătrânele, urmărindu-l cu priviri lacome, sperând că se va uita așa, măcar un pic, spre fetele sau nepoatele lor. Deh, tata nu și nu! O iubea pe mamă, o codană de 16 ani, care a lăsat tot și-a fugit în lume cu el, îmbătată de dragostea aia despre care citise numai prin cărți (dar asta e o altă poveste).

Astfel am apărut eu, într-o zi de joi, spre sfârșit de octombrie, în urmă cu imediat 32 de ani, mai devreme cu o lună decât îmi era sorocul. M-am grăbit. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi făcut orice să rămân înțepenită în culcușul odihnitor din pântecul mamei, unde nu ar fi ajuns răutatea și meschinăria lumii.

Dar să revin la Valea Jiului și la tata. Spre rușinea mea (mamă, iartă-mă!), toată copilăria l-am iubit pe tata obsesiv. Nici măcar mama nu avea dreptul să îl atingă, să îl pupe. Nu mai vorbesc de luat în brațe. Era ”tăticul MEU, DOAR AL MEU, AI ÎNȚELES?!”. Îmi amintesc că i-am condus la gară și eram veselă și fericită. Nu înțelegeam ce înseamnă despărțirea.

Apoi a venit seara. Și tata nu s-a întors. A venit dimineața. Nici acum nu era. A mai trecut o zi. Încă una. Și încă una. Mă duceam în mijlocul drumului către Trușești și mă uitam, cu ochii mici, în zare, sperând să vină autobuzul să mi-l aducă. Toți oamenii care veneau acasă pe drumul ăla treceau. Obligatoriu dinspre Trușești. Cu autobuzul, căruța sau chiar mașina mică, dacă erau domni. Dar n-a venit.

Într-o după amiază stăteam pe sobă. Mamaia credea că dorm și povestea cu o vecină, Lența lui Prisăcaru: ”Tu, Lență, nu știu ce să fac. Am așa o inimă grea! Cred că pe Adrienuș o să-l calce mina!”. A oftat, și-a dus mâna la gură și a început să plângă încetișor.

Am fost dărâmată. Pe tăticul meu să-l calce mina? Ce e mina aia? Nu am dormit toată noaptea. Îmi imaginam un uriaș, legat cu lanțuri de mâini și de picioare, ca-n poveștile în care sunt căpcăuni, care stătea cu fundul pe un morman de cărbune. Și ei, oamenii, veneau ca furnicile și furau cât cărbune puteau duce în brațe, în timp ce uriașul se chinuia să-i zdrobească de parcă ar fi fost niște gândaci. Ca ăia de Colorado, pe care-i omoram de pe frunzele de cartofi.

Atunci am început să mă legăn și să îngân: ”Tă-ti-cu-le, vino înapoi! Să nu te cal-ce mi-na!” (de obiceiul cu legănatul n-am scăpat nici azi, la 31 de ani). Devenise un fel de mantră. Umblam prin grădină, cu Fetița și Cârlig și cântam asta. Mâncam și mă gândeam că poate tata n-a mâncat, că poate l-a prins mina și l-a călcat în picioare. Aveam coșmaruri, mă trezeam țipând noaptea.

Și nu am mai mâncat. Nu am mai dormit. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am îmbolnăvit atât de tare, încât mamaia m-a internat în spitalul de la Trușești. Mi-au făcut raze, mi-au făcut tot soiul de analize. Nu aveam nimic. Doar muream. De dor. De dorul tatei.

Atunci a trimis mamaia o telegramă: ”Vino acasă. STOP. Moare fata. STOP”.

Și îmi amintesc o nouă zi, după o noapte în care le exasperasem pe asistente că mă legănam în pătuț și plângeam: ”Tă-ti-cu-le, vino înapoi! Să nu te cal-ce mi-na!”. Veneam de la raze. Eram îmbrăcată într-o cămășuță cu flori și aveam un halat de culoarea blănii șobolanului. Cordonul îmi flutura pe jos. Oricâte bomboane am primit, eu tot tristă eram.

Am văzut-o pe mamaia. Pe o asistentă care se pusese ciuci, la înălțimea mea, încercând să-mi vorbească frumos. N-a mai apucat să-mi zică nimic. Fiindcă pe coridor era EL, cel mai important bărbat din viața mea de copil de aproape cinci ani. Nu cred că am alergat vreodată mai repede. Adică ce alergat? A fost zbor , ca-n filmele cu Peter Pan. ”Tăticule, am crezut că te-a călcat mina! Vino acasă! Nu mai pleca! Rămâi cu mine!”, am hohotit neîntrerupt, în timp ce el mă strângea în brațe și murmura doar ”zâna mea dragă!”. Desigur că imediat m-am vindecat. Nu am mai avut nimic. El era lângă mine. Cum să mai fiu bolnavă?

Îmi vine să plâng de fiecare dată când îmi amintesc. Simt și acum șocul, disperarea, despărțirea. Dorul ăla puternic. Simt mirosurile, văd colbul care se ridica pe drum, în vreme ce eu îl așteptam ca un câine credincios în miez de zi. Și tata lăcrimează când îi aduc aminte. De fiecare dată.

Și, oricât ne-am supăra, ne-am contrazice sau ne-am certa, îmi aduc aminte de-o zână, într-un halat de culoarea șoarecilor, alergând pe un coridor de spital, în urmă cu 26 de ani: ”Tăticule, am crezut că te-a călcat mina!”. Îmi trec toate. Și-s recunoscătoare că-l am lângă mine, promițându-mi că o să mă bucur de el. Și de mama. J