Zile din viața mea

Era să mor. De dor

Aveam aproape cinci ani când tata și mama au decis să înceapă o viață nouă în Valea Jiului. Ei doi, departe de neamurile dezlănțuite, care au prostul obicei de a-ți aranja viața, în vreme ce a lor e praf și pulbere. Până să se pună pe picioare și până aș fi început școala, ideea era să rămân la bunicii din partea tatălui, cei la care am și crescut încă din fașă.

Era frumos tata. ”Cel mai frumos din sat”, spuneau bătrânele, urmărindu-l cu priviri lacome, sperând că se va uita așa, măcar un pic, spre fetele sau nepoatele lor. Deh, tata nu și nu! O iubea pe mamă, o codană de 16 ani, care a lăsat tot și-a fugit în lume cu el, îmbătată de dragostea aia despre care citise numai prin cărți (dar asta e o altă poveste).

Astfel am apărut eu, într-o zi de joi, spre sfârșit de octombrie, în urmă cu imediat 32 de ani, mai devreme cu o lună decât îmi era sorocul. M-am grăbit. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi făcut orice să rămân înțepenită în culcușul odihnitor din pântecul mamei, unde nu ar fi ajuns răutatea și meschinăria lumii.

Dar să revin la Valea Jiului și la tata. Spre rușinea mea (mamă, iartă-mă!), toată copilăria l-am iubit pe tata obsesiv. Nici măcar mama nu avea dreptul să îl atingă, să îl pupe. Nu mai vorbesc de luat în brațe. Era ”tăticul MEU, DOAR AL MEU, AI ÎNȚELES?!”. Îmi amintesc că i-am condus la gară și eram veselă și fericită. Nu înțelegeam ce înseamnă despărțirea.

Apoi a venit seara. Și tata nu s-a întors. A venit dimineața. Nici acum nu era. A mai trecut o zi. Încă una. Și încă una. Mă duceam în mijlocul drumului către Trușești și mă uitam, cu ochii mici, în zare, sperând să vină autobuzul să mi-l aducă. Toți oamenii care veneau acasă pe drumul ăla treceau. Obligatoriu dinspre Trușești. Cu autobuzul, căruța sau chiar mașina mică, dacă erau domni. Dar n-a venit.

Într-o după amiază stăteam pe sobă. Mamaia credea că dorm și povestea cu o vecină, Lența lui Prisăcaru: ”Tu, Lență, nu știu ce să fac. Am așa o inimă grea! Cred că pe Adrienuș o să-l calce mina!”. A oftat, și-a dus mâna la gură și a început să plângă încetișor.

Am fost dărâmată. Pe tăticul meu să-l calce mina? Ce e mina aia? Nu am dormit toată noaptea. Îmi imaginam un uriaș, legat cu lanțuri de mâini și de picioare, ca-n poveștile în care sunt căpcăuni, care stătea cu fundul pe un morman de cărbune. Și ei, oamenii, veneau ca furnicile și furau cât cărbune puteau duce în brațe, în timp ce uriașul se chinuia să-i zdrobească de parcă ar fi fost niște gândaci. Ca ăia de Colorado, pe care-i omoram de pe frunzele de cartofi.

Atunci am început să mă legăn și să îngân: ”Tă-ti-cu-le, vino înapoi! Să nu te cal-ce mi-na!” (de obiceiul cu legănatul n-am scăpat nici azi, la 31 de ani). Devenise un fel de mantră. Umblam prin grădină, cu Fetița și Cârlig și cântam asta. Mâncam și mă gândeam că poate tata n-a mâncat, că poate l-a prins mina și l-a călcat în picioare. Aveam coșmaruri, mă trezeam țipând noaptea.

Și nu am mai mâncat. Nu am mai dormit. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am îmbolnăvit atât de tare, încât mamaia m-a internat în spitalul de la Trușești. Mi-au făcut raze, mi-au făcut tot soiul de analize. Nu aveam nimic. Doar muream. De dor. De dorul tatei.

Atunci a trimis mamaia o telegramă: ”Vino acasă. STOP. Moare fata. STOP”.

Și îmi amintesc o nouă zi, după o noapte în care le exasperasem pe asistente că mă legănam în pătuț și plângeam: ”Tă-ti-cu-le, vino înapoi! Să nu te cal-ce mi-na!”. Veneam de la raze. Eram îmbrăcată într-o cămășuță cu flori și aveam un halat de culoarea blănii șobolanului. Cordonul îmi flutura pe jos. Oricâte bomboane am primit, eu tot tristă eram.

Am văzut-o pe mamaia. Pe o asistentă care se pusese ciuci, la înălțimea mea, încercând să-mi vorbească frumos. N-a mai apucat să-mi zică nimic. Fiindcă pe coridor era EL, cel mai important bărbat din viața mea de copil de aproape cinci ani. Nu cred că am alergat vreodată mai repede. Adică ce alergat? A fost zbor , ca-n filmele cu Peter Pan. ”Tăticule, am crezut că te-a călcat mina! Vino acasă! Nu mai pleca! Rămâi cu mine!”, am hohotit neîntrerupt, în timp ce el mă strângea în brațe și murmura doar ”zâna mea dragă!”. Desigur că imediat m-am vindecat. Nu am mai avut nimic. El era lângă mine. Cum să mai fiu bolnavă?

Îmi vine să plâng de fiecare dată când îmi amintesc. Simt și acum șocul, disperarea, despărțirea. Dorul ăla puternic. Simt mirosurile, văd colbul care se ridica pe drum, în vreme ce eu îl așteptam ca un câine credincios în miez de zi. Și tata lăcrimează când îi aduc aminte. De fiecare dată.

Și, oricât ne-am supăra, ne-am contrazice sau ne-am certa, îmi aduc aminte de-o zână, într-un halat de culoarea șoarecilor, alergând pe un coridor de spital, în urmă cu 26 de ani: ”Tăticule, am crezut că te-a călcat mina!”. Îmi trec toate. Și-s recunoscătoare că-l am lângă mine, promițându-mi că o să mă bucur de el. Și de mama. J

Advertisements

2 thoughts on “Era să mor. De dor

  1. Simt atata frustrare in sufletul meu! Si uneori,eu copil batran, la 41 de ani, ma regasesc leganandu ma….la propriu, doar cand nu ma vede nimeni. Si ma doare incontinuu! PE TATA L A CALCAT MINA!!! Dar in drumul lui spre eternitate, o tinea pe mama de mana, asa cum a tinut o vreme de 43 de ani si in ciuda durerilor crunte, ii raspundea cu calm” n am nimic puiuț, n am nimic!” Si a plecat, cu aceiasi demnitate cu care si a trait intreaga viata! Si a lasat in urma lui o vaduva si 5 copii batrani ! Si mult, mult dor, infinit dor.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s