Zile din viața mea

Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!

”Hei, Nelule, mata! Hai mai repede!”; ”Uite, Nelule, mata ți-am adus bomboane. Roz, cu dulceață, cum îți plac ție”. Și-i aduceam și morcovi, mere, zahăr. Era nărăvaș Nelu, nu-i prea suporta pe oameni. Cal de povară, învățat cu bătaia și țipetele țăranului care-l avea în bătătură.
 Pe mine mă iubea însă. Eram o zgâtie de cinci-șase ani care i s-a strecurat în grajd într-o după-amiază, convinsă că e Mihaela, eroina din cartea ei preferată, care avea darul de a vorbi pe limba animalelor. Animalele o iubeau. Chiar și ursul din pădure. Și lupul. Și râsul. Atunci cum să nu mă iubească pe mine Nelu, crescut în curtea omului? Doar aveam sufletul curat. Nu așa scria în carte, că dacă ”ești copil cu suflet curat”, ai darul de a îmblânzi jivinele? Nelu era cal, deci nu era jivină. ”Jivinele trăiesc în pădure, sunt fiare sălbatice”, îmi spunea mama.
 ”Câte minciuni să fi spus până acum?”, îmi contorizam în gând, în timp ce mergeam șovăind spre el, încercând, cu inima mică, mică, să îmi dau seama dacă mă voi împrieteni cu Nelu. M-am oprit în fața lui. El a ridicat capul din staul, holbându-se la mine cu ochii lui mari, căprui. Eu i-am întins palma năclăită, plină cu bomboane roz, umplute cu dulceață. Preferatele mele. I-am vorbit respectuos. Așa mă învățase mama, să nu mai vorbesc tuturor cu ”tu”. ”Cine e mai mare ca tine îi spui mata, matale, dar nu tu. E lipsă de respect, iar tu ești o fetiță educată”.
 ”Nelule,  am venit la mata! Vrei să fii prietenul meu? Că eu vreau să fiu prietena matale!”. Și i-am întins mâna. S-a apropiat de mine. Mi s-a făcut frică. Era uriaș, ”cât un bloc cu patru etaje”. Mi-a mâncat bomboanele. Și-a împins botul în părul meu. L-am îmbrățișat cu ochii umezi. Al meu era! Știam eu că reușesc! Așa ne-a găsit unchiul meu, îmbrățișați, în mijlocul unei zile de vară, când toată lumea mă căuta pe afară, disperată că dispărusem.
A fost o minune. Am fost nedezlipiți în vara aceea. Mergeam la cules de roșii și-l lăsam pe Nelu să-mi bea laptele. Îl mângâiam, îi cântam, îl trăgeam de urechi și-l pupam minute în șir. Lui parcă-i era și mai drag să tragă la căruță când strigam la el, cu ochii-n lacrimi de fericire: ”Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!”.
 Au urmat alte veri. Au fost la fel. Nelu, prietenul meu de-o viață, care fornăia de se cutremura grajdul când intram pe poartă, deși trecea și un an fără să mă vadă. ”Nelule, mata credeai c-am uitat bomboanele? Uite-le aici! Ție ți le-am luat pe toate”, îi spuneam râzând, în timp ce se împingea cu botul în buzunarele mele, așteptându-și recompensa.
 Și a venit ultima vară. Aia în care Nelu era tot mai orb și mai încăpățânat. În care nu mai asculta de nimeni. Era ursuz. Nu mai era de folos omului care mormăia înciudat în barbă. Tot l-am îmbrățișat, mai cu drag, de parcă ar fi fost pentru ultima dată. Și-i povesteam, câte erau pe lume, importante pentru un copil de 11 ani.
 Dureri ascunse, cărți citite, supărări și bucurii.
 ”Vai, Nelule, mata oare simți cât de frumos miroase iarba cosită? Aseară am dormit în căpița de fân. A fost senzațional! Oare știi tu ce înseamnă cuvântul ăsta, senzațional? Viața ta întreagă, asta înseamnă. La țară e senzațional!”.
 A venit toamna. Am plecat la școală, înapoi în Valea mea dragă. L-am îmbrățișat cu drag și i-am spus ”vezi, tot aici să te găsesc, m-ai auzit? Fii tare, nu ramolit!”. Dar stăpânul lui a avut alt plan. Un cal mai tânăr era mai de folos în bătătură. Și l-a vândut pe Nelu. L-a dus într-o zi la abator, ”să-l facă salam. poate ai și mâncat o bucată din el”, mi-a spus unchiul meu în ziua în care am ajuns din nou la el, în vacanță.
 L-am urât. Din suflet. Și am plâns pe înfundate nopți în șir, în timp ce în fundal se auzeau melodiile vechi de la ”radio Gama”, radioul bulgarilor. Niciodată nu l-am iertat. Nici măcar acum, când scriu.
 Am fost în Retezat veri la rând. Și acolo sunt cai mulți, care aleargă liberi, fără vreun om care să-i fugărească. Le flutură coama-n vânt și nechează de fericire. Libertate, aer curat, munte, iarbă, liniște. Îi urmăresc zâmbind, le fac fotografii și-mi amintesc de Nelu. Și de-o fetiță, într-un sfârșit de zi de vară, care țipa cu lacrimile-i șiroind pe obraji de fericire: ”Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!”.
foto: elissagabriellaphotography.com
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s