Nopți albe

Nu meriți! 

M-am înfuriat. Am văzut roșu amestecat cu stele verzi, pentru prima dată după luni în care tot am tăcut și m-am străduit să fiu “o doamnă”,  cum n-ai avut niciodată. Fiindcă, întâmplător, am cunoștință despre tot circul din viața ta cu ele, fostele. 

Atât de tare m-am enervat, încât aș fi scris. Public. Despre toate. Cu subiect, predicat, date concrete. Te-aș fi tăvălit de nu te-ai mai fi ridicat de jos, pentru fiecare umilință, jignire și lovitură dată. 

Ți-aș fi făcut imaginea aia de imaculat (pe care tot eu ți-am creat-o) una cu pământul.

Însă noaptea e un sfetnic bun, chiar dacă am pierdut ore prețioase din viață, cu ochii pe pereți, clocind planuri de răzbunare. Și știi cât de rea sunt când aleg să mă răzbun, mai ales dacă am și armele potrivite la îndemână. 

“Tot tu? Tot tu ești victimă, mă?!”, mi-am repetat de mii de ori în orele care au trecut. 

S-a făcut dimineață. Și, dintr-o dată, mi-am dat seama că nu meriți atâta atenție. Frământarea. Nopțile albe. Tristețea. Nu, nu meriți. Cum nu m-ai meritat nici pe mine. 

“Opusul dragostei nu e ura. E indiferența”, mi-a spus, zilele trecute, un om tare drag mie. Are dreptate. 

Și uite cum am reușit, în sfârșit, să te șterg cu buretele din gândurile mele. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s