Ele

Mi-am promis că o să îmi aduc aminte de tot felul de momente frumoase. Când aș fi vrut ca timpul să se oprească în loc. Să nu treacă acea clipă. Sunt o ființă simplă. Am nevoie de atât de puține lucruri pentru a fi mulțumită!

Până acum am adunat mii de întâmplări fericite! Ce bine ar fi dacă le-aș ține minte pe toate. Dacă le-aș fi adunat într-un jurnal! Nu știu de ce, dar până mai ieri, jurnalele mele – da, scrise de mână, în caiete speciale (am și eu dileala mea) – conțineau lucruri triste. Multe. Iar viața mea nu a fost numai din ele alcătuită.

Am avut niște zile mai grele. Gripa și febra și-au spus cuvântul. La toate acestea se adaugă schimbările din ultima lună. Am schimbat casa, redacția, orașul, județul. Bine că n-am schimbat țara (încă). Aici, la Iași, m-a întâmpinat un ger năprasnic, așa cum numai la moldoveni este. Am simțit că-mi crapă capul, că mă sparg în mii de cioburi de gheață. Degeaba am crescut la munte! Nimic nu se compară cu ce e aici.

Nu e ușor. E greu, pe alocuri enervant, dar viața asta nouă ma fascinează. Fac comparații, caut asemănări și raportez totul la Hunedoara. Am întâlnit și oameni faini. Și din ăia mai altfel, cum e peste tot. Recunosc orgoliile la tot pasul, am trecut și eu pe acolo. Mai sunt și alții care cred în mine. Știți, ăia care îmi spun ”stai, fato, în casă, drege-te, uită-te la un serial de fete și abia după aia povestim, că ai vreme să tot scrii”. Oameni, ziariști, care știu despre ce și cu ce e presa. Aia adevărată. Nu aia comandată.

Când mi-e greu, să știți că îmi amintesc de ele. Prietenele mele. Și zâmbesc. Ce an frumos am avut! Cât am râs, fetelor! Cu lacrimi mari, în timp ce ne înecam și încercam să povestim câte o întâmplare ce ni se părea plină de haz. Și cât am plâns, dragile mele! Numai voi știți! Și cum ne-am plimbat, am fost la concerte, la tot felul de zile, unde ne-am stricat dietele, ne-am luat tot felul de băuturi parfumate, în vreme ce-i tocam mărunt pe bărbații din viețile noastre, până târziu în noapte. Cele mai bune bancuri lângă voi le-am auzit!

Și cum am fost la alergat, cu alune în buzunare, ca să le dăm veverițelor de mâncare. Ori cum eram în stare să povestesc o zi întreagă despre mâțele mele, în timp ce voi mă ascultați răbdătoare, deși poate aveați lucruri mai interesante de spus. Și cum am întors cu voi pe fiecare parte cărțile citite, principiile găsite, filmele văzute.

Mi-e dor de voi, dragile mele! Tare dor! Iulia, Andreea, Natalia (la pachet cu iubita mea blănoasă Ayra), Laura, Ramona (mamă cu drepturi depline acum a mâțelor mele, Luna și Ioana). Și Talida, Axenia, Emma, Claudia. Ce fain a fost! Cât de bogată sunt!

Mi-e dor de felul în care râde Iulia, cu toată fața, și în același timp își înclină capul într-o parte, de statul cu ea până târziu, povestind și ce se întâmpla când eram în burta mamelor noastre. 🙂 Mi-e dor de cafelele cu Andreea, de râsul ei care se aude în toată Deva și n-o poți opri. Până se enervează moața și dă cu tine de toți pereții, de iar se aude în toată Deva. De mirarea Nataliei, pe care o auzi numai cu ”ioi, bosmeg, tulvai, Doamne”. Tot într-o mirare o ține fata asta, de când a venit la Deva. Mi-e dor de cățelușa ei, Ayra, care sare pe mine cu toate patru labele, de trebuie să fiu bine înfiptă în pământ, să nu mă doboare. Suntem prietene pe viață. :)))) Mi-e dor de Laura, care-mi spune că sunt ”ca un râu cristalin de munte, efervescentă și nebunatică”; are un zâmbet tare frumos Laura. Și un suflet pe măsură. Îmi lipsește Ramona, cea mai plină de viață femeie pe care am întâlnit-o vreodată, care-mi iubește și-mi răsfață mâțele mai mult decât aș fi fost eu în stare s-o fac. De fapt, acum sunt ale ei, ea e mama lor 100%.

Mi-e dor de Talida, de râsul ei molipsitor, de sfaturile ei hotărâte, de felul în care știe să tranșeze lucrurile. De Axenia cea blândă, alături de care am văzut anul trecut, pentru prima dată în viață, Marea Neagră. De Emma cea zurlie, care se descurcă extraordinar în rolul de mamă singură a două fete senzaționale. De Claudia, alături de care râzi până la leșin. Credeam că eu sunt o bună povestitoare; vă spun că ea mă întrece.

Vin în curând în vizită, fiindcă o parte din suflet acolo mi-a rămas. E ciudat, nu în munți, ci la fiecare-n casă. Avem avantajul tehnologiei, a erei luminii. Un mesaj ajunge într-o secundă la voi, nu trebuie să treacă săptămâni până ajunge poștalionul la porțile voastre. Dar tot mi-e tare dor de voi!

 

 

 

Advertisements

Secrete de familie

Laura are 35 de ani și, în copilărie, a fost abuzată sexual de un unchi de-al ei. I-au trebuit ani întregi până s-a hotărît să-i spună și mamei ce-i făcuse fratele ei. Ajunsese la vârsta la care înțelegea cât de grav a fost ce i s-a întâmplat și că este perfect normal să își tot amintească de cele întâmplate.

”Aveam 17 ani când i-am spus, cu detalii, tot ce mi-a făcut el și când. Sunt lucruri pe care ți le amintești de parcă s-au întâmplat ieri. Te bântuie și nu poți scăpa de ele. Te urmăresc și te fac să te simți mizerabil. Ce a făcut mama? A ascultat, tăcută, în timp ce-și bea cafeaua și fuma, ca de obicei, țigară după țigară. După ce mi-am terminat povestea, am așteptat minute în șir. S-a ridicat de la masă, a venit spre mine și mi-a tras două palme, strigându-mi că vreau să stric reputația unui om minunat. Nu a spus nicio clipă că nu mă crede, doar repeta că aceste lucruri s-au întîmplat cu mulți ani în urmă, au trecut și nu înțelege de ce le scot eu acum la iveală, că fratele ei este un om cu o imagine bună”, îmi povestește, cu amărăciune, femeia.

La 19 ani a plecat de acasă, fiindcă nu mai suporta. Acum e bine, mărturisește, însă nu a putut niciodată să ierte. Nici pe unchiul ei, nici pe mama care preferă să-și apere fratele.

Adriana are 26 de ani. E frumoasă, inteligentă și amuzantă. Dacă-i urmărești profilul de Facebook, ai impresia că este unul dintre oamenii binecuvântați de Dumnezeu, cu o viață extraordinară. Are o slujbă bună și s-a mutat din Valea Jiului în București, orașul promisiunilor pentru copiii de provincie.

În intimitate, însă, vorbește despre copilăria ei traumatizantă. Despre bătăi care durau ore în șir. Despre un tată abuziv care, înecat în alcool, își snopea nevasta și copiii în bătaie până obosea, după care adormea. Când se trezea, era supărat că ”de ce sunt vinete” și le bătea iarăși. ”Mama nu a vrut să plece niciodată de lângă el. Am implorat-o și nu a vrut. Mi-a zis că, dacă e să plece cineva din acea casă, atunci eu ar trebui s-o fac, fiindcă stric armonia familiei. Ce armonie? Care familie? Cel mai mult mă deranjează că, deși ne vedem doar o dată pe an și atunci prefer să nu stau acasă, ci pe la vreo pensiune, își adună vecinii la masă și ei le povestesc ce părinți minunați au fost, succesul meu fiind dovada felului în care m-au crescut”, povestește ea.

În Uricani, în urmă cu câțiva ani, un individ și-a ucis soția sub ochii copilului de șapte ani, urlând că voia să-și ucidă și fiica de 13 ani, fiindcă ”nu ținea cu el”. Cu luni bune înainte, femeia îl reclamase la poliție, fiindcă intrase în chioșcul la care era vânzătoare, aruncase benzină pe ea și a vrut să-i dea foc. Polițiștii nu au luat în serios plângerea femeii și a trebuit să plătească cu viața. Tot în Uricani, la câteva luni după oribila crimă de mai sus, un alt bărbat i-a dat foc soției, care a murit câteva săptămâni mai târziu, din cauza arsurilor. Și în acest caz femeia îl reclamase, însă fără niciun rezultat.

”În Valea Jiului, toți bărbații își bat femeile. Noi nu avem ce să facem. Dacă dăm amendă, femeia iar va lua bătaie, că afectează bugetul familiei. De cele mai multe ori, ele își retrag plângerea. Sunt probleme de familie în care e mai bine să nu te bagi”, îmi spunea comandantul Poliției Uricani de la acea vreme.

”Toată lumea are secrete de familie. Abuzurile, bătăile, alcoolul și traumele fac parte din ele. Mie îmi este rușine să vorbesc lumii despre asta. Țin în mine și merg mai departe. Mi-am promis că eu nu voi repeta greșelile părinților mei și am reușit. Copiii mei sunt fericiți, nu mi-am lovit niciodată soția și nu gust scandalul. Nu pot uita, însă, să știi”, îmi spune și Cristian, o altă victimă a abuzurilor familiei.

În România nu se știe exact numărul cazurilor de abuz, întrucât încă este ”rușinos” să vorbești despre așa ceva. Suntem o nație care judecă, care arată cu degetul și generalizează; căreia nu i se pare mare lucru dacă bați un copil sau dacă îți bați soția. Autoritățile nu se implică, fiindcă ”nu te poți băga în familia omului”. Victimele abuzurilor, de cele mai multe ori, nu au unde să se ducă și nici cui să se plângă. De multe ori, prietenii pățesc cam aceleași lucruri în familiile lor, așa că nu li se pare nimic deosebit. În astfel de comunități, abuzul, de orice fel ar fi el, e o normalitate, iar victimele, dacă îndrăznesc să se revolte, sunt învinovățite și reduse la tăcere.

De consiliere psihologică nici nu poate fi vorba. Cine e dispus să-i spună unui străin toate lucrurile care i s-au întîmplat? De unde să ai atâția bani, mai ales dacă trăiești într-o zonă în care salariile sunt mici? Și dacă te descoperă cineva și îți pune eticheta de ”nebun”?

Apoi ne întrebăm cum de, ca adulți, descoperim că suntem ”defecți”, nu știm să fim fericiți sau să avem parte de liniște.

 

Text apărut în 15 aprilie 2015 pe http://www.cioaravopsita.ro

Ce am vrut la final de 2017

Asta scriam eu în 30 decembrie 2017: 

ana 2”2017. A fost unul dintre cei mai grei ani pentru mine. În unele luni a fost îngrozitor de-a dreptul. Am crezut că n-o să îmi mai pot reveni vreodată, că n-o să mă mai simt întreagă. Cea mai mare teamă a fost să nu o iau razna de tot, că și așa sunt eu oleacă tralala.
Am alergat până am simțit că nu mai pot în unele nopți, când toată lumea dormea, ca la final să mă prăbușesc la pământ și să plâng până nu mai aveam aer. Iar a doua zi eram toată numai o glumă și-un zâmbet.
Am făcut lucruri pe care nu credeam că le voi face vreodată. Am fost rea, am fost isterică, am vrut să mă răzbun. Dar m-am lăsat păgubașă. Ce rost are? Cui folosește să îmi otrăvesc eu sufletul și viața?
Am crezut că n-o să mai pot fi un ziarist bun, că n-o să mai fiu în stare să scriu, așa cum o făceam altădată. Am schimbat locul de muncă. A trebuit să învăț să mă descurc de una singură într-un oraș străin, departe de tot ce am trăit 10 ani.
Mi-am făcut prieteni. Mi-am dat seama ce valoroși sunt unii oameni din viața mea, oameni pe care îmi doresc să îi țin aproape de sufletul meu până la finalul vieții ăsteia. Au fost oameni care, la un moment dat, m-au scuturat bine. Aveam nevoie de asta.
Spre final a fost mai bine. Am simțit cum încep să îmi revin. Să scriu. Să prind poftă de viață, cum n-am avut în ultimii cinci ani. Să nu îmi petrec fiecare zi abia așteptând să merg la somn, ca să dorm și să uit, blestemând diminețile.
Ce planuri am pentru anul care vine? Să râd sincer, din toată inima, chiar dacă rănile sufletului se vindecă greu. Să îmi placă mie de mine. Să văd locuri noi. Să citesc. Să fiu un ziarist bun. Atât”.

Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!

”Hei, Nelule, mata! Hai mai repede!”; ”Uite, Nelule, mata ți-am adus bomboane. Roz, cu dulceață, cum îți plac ție”. Și-i aduceam și morcovi, mere, zahăr. Era nărăvaș Nelu, nu-i prea suporta pe oameni. Cal de povară, învățat cu bătaia și țipetele țăranului care-l avea în bătătură.
 Pe mine mă iubea însă. Eram o zgâtie de cinci-șase ani care i s-a strecurat în grajd într-o după-amiază, convinsă că e Mihaela, eroina din cartea ei preferată, care avea darul de a vorbi pe limba animalelor. Animalele o iubeau. Chiar și ursul din pădure. Și lupul. Și râsul. Atunci cum să nu mă iubească pe mine Nelu, crescut în curtea omului? Doar aveam sufletul curat. Nu așa scria în carte, că dacă ”ești copil cu suflet curat”, ai darul de a îmblânzi jivinele? Nelu era cal, deci nu era jivină. ”Jivinele trăiesc în pădure, sunt fiare sălbatice”, îmi spunea mama.
 ”Câte minciuni să fi spus până acum?”, îmi contorizam în gând, în timp ce mergeam șovăind spre el, încercând, cu inima mică, mică, să îmi dau seama dacă mă voi împrieteni cu Nelu. M-am oprit în fața lui. El a ridicat capul din staul, holbându-se la mine cu ochii lui mari, căprui. Eu i-am întins palma năclăită, plină cu bomboane roz, umplute cu dulceață. Preferatele mele. I-am vorbit respectuos. Așa mă învățase mama, să nu mai vorbesc tuturor cu ”tu”. ”Cine e mai mare ca tine îi spui mata, matale, dar nu tu. E lipsă de respect, iar tu ești o fetiță educată”.
 ”Nelule,  am venit la mata! Vrei să fii prietenul meu? Că eu vreau să fiu prietena matale!”. Și i-am întins mâna. S-a apropiat de mine. Mi s-a făcut frică. Era uriaș, ”cât un bloc cu patru etaje”. Mi-a mâncat bomboanele. Și-a împins botul în părul meu. L-am îmbrățișat cu ochii umezi. Al meu era! Știam eu că reușesc! Așa ne-a găsit unchiul meu, îmbrățișați, în mijlocul unei zile de vară, când toată lumea mă căuta pe afară, disperată că dispărusem.
A fost o minune. Am fost nedezlipiți în vara aceea. Mergeam la cules de roșii și-l lăsam pe Nelu să-mi bea laptele. Îl mângâiam, îi cântam, îl trăgeam de urechi și-l pupam minute în șir. Lui parcă-i era și mai drag să tragă la căruță când strigam la el, cu ochii-n lacrimi de fericire: ”Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!”.
 Au urmat alte veri. Au fost la fel. Nelu, prietenul meu de-o viață, care fornăia de se cutremura grajdul când intram pe poartă, deși trecea și un an fără să mă vadă. ”Nelule, mata credeai c-am uitat bomboanele? Uite-le aici! Ție ți le-am luat pe toate”, îi spuneam râzând, în timp ce se împingea cu botul în buzunarele mele, așteptându-și recompensa.
 Și a venit ultima vară. Aia în care Nelu era tot mai orb și mai încăpățânat. În care nu mai asculta de nimeni. Era ursuz. Nu mai era de folos omului care mormăia înciudat în barbă. Tot l-am îmbrățișat, mai cu drag, de parcă ar fi fost pentru ultima dată. Și-i povesteam, câte erau pe lume, importante pentru un copil de 11 ani.
 Dureri ascunse, cărți citite, supărări și bucurii.
 ”Vai, Nelule, mata oare simți cât de frumos miroase iarba cosită? Aseară am dormit în căpița de fân. A fost senzațional! Oare știi tu ce înseamnă cuvântul ăsta, senzațional? Viața ta întreagă, asta înseamnă. La țară e senzațional!”.
 A venit toamna. Am plecat la școală, înapoi în Valea mea dragă. L-am îmbrățișat cu drag și i-am spus ”vezi, tot aici să te găsesc, m-ai auzit? Fii tare, nu ramolit!”. Dar stăpânul lui a avut alt plan. Un cal mai tânăr era mai de folos în bătătură. Și l-a vândut pe Nelu. L-a dus într-o zi la abator, ”să-l facă salam. poate ai și mâncat o bucată din el”, mi-a spus unchiul meu în ziua în care am ajuns din nou la el, în vacanță.
 L-am urât. Din suflet. Și am plâns pe înfundate nopți în șir, în timp ce în fundal se auzeau melodiile vechi de la ”radio Gama”, radioul bulgarilor. Niciodată nu l-am iertat. Nici măcar acum, când scriu.
 Am fost în Retezat veri la rând. Și acolo sunt cai mulți, care aleargă liberi, fără vreun om care să-i fugărească. Le flutură coama-n vânt și nechează de fericire. Libertate, aer curat, munte, iarbă, liniște. Îi urmăresc zâmbind, le fac fotografii și-mi amintesc de Nelu. Și de-o fetiță, într-un sfârșit de zi de vară, care țipa cu lacrimile-i șiroind pe obraji de fericire: ”Hai, Nelule, mata! Aleargă pentru mine!”.
foto: elissagabriellaphotography.com

Era să mor. De dor

eu si tataAveam aproape cinci ani când tata și mama au decis să înceapă o viață nouă în Valea Jiului. Ei doi, departe de neamurile dezlănțuite, care au prostul obicei de a-ți aranja viața, în vreme ce a lor e praf și pulbere. Până să se pună pe picioare și până aș fi început școala, ideea era să rămân la bunicii din partea tatălui, cei la care am și crescut încă din fașă.

Era frumos tata. ”Cel mai frumos din sat”, spuneau bătrânele, urmărindu-l cu priviri lacome, sperând că se va uita așa, măcar un pic, spre fetele sau nepoatele lor. Deh, tata nu și nu! O iubea pe mamă, o codană de 16 ani, care a lăsat tot și-a fugit în lume cu el, îmbătată de dragostea aia despre care citise numai prin cărți (dar asta e o altă poveste).

Astfel am apărut eu, într-o zi de joi, spre sfârșit de octombrie, în urmă cu imediat 32 de ani, mai devreme cu o lună decât îmi era sorocul. M-am grăbit. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi făcut orice să rămân înțepenită în culcușul odihnitor din pântecul mamei, unde nu ar fi ajuns răutatea și meschinăria lumii.

Dar să revin la Valea Jiului și la tata. Spre rușinea mea (mamă, iartă-mă!), toată copilăria l-am iubit pe tata obsesiv. Nici măcar mama nu avea dreptul să îl atingă, să îl pupe. Nu mai vorbesc de luat în brațe. Era ”tăticul MEU, DOAR AL MEU, AI ÎNȚELES?!”. Îmi amintesc că i-am condus la gară și eram veselă și fericită. Nu înțelegeam ce înseamnă despărțirea.

Apoi a venit seara. Și tata nu s-a întors. A venit dimineața. Nici acum nu era. A mai trecut o zi. Încă una. Și încă una. Mă duceam în mijlocul drumului către Trușești și mă uitam, cu ochii mici, în zare, sperând să vină autobuzul să mi-l aducă. Toți oamenii care veneau acasă pe drumul ăla treceau. Obligatoriu dinspre Trușești. Cu autobuzul, căruța sau chiar mașina mică, dacă erau domni. Dar n-a venit.

Într-o după amiază stăteam pe sobă. Mamaia credea că dorm și povestea cu o vecină, Lența lui Prisăcaru: ”Tu, Lență, nu știu ce să fac. Am așa o inimă grea! Cred că pe Adrienuș o să-l calce mina!”. A oftat, și-a dus mâna la gură și a început să plângă încetișor.

Am fost dărâmată. Pe tăticul meu să-l calce mina? Ce e mina aia? Nu am dormit toată noaptea. Îmi imaginam un uriaș, legat cu lanțuri de mâini și de picioare, ca-n poveștile în care sunt căpcăuni, care stătea cu fundul pe un morman de cărbune. Și ei, oamenii, veneau ca furnicile și furau cât cărbune puteau duce în brațe, în timp ce uriașul se chinuia să-i zdrobească de parcă ar fi fost niște gândaci. Ca ăia de Colorado, pe care-i omoram de pe frunzele de cartofi.

Atunci am început să mă legăn și să îngân: ”Tă-ti-cu-le, vino înapoi! Să nu te cal-ce mi-na!” (de obiceiul cu legănatul n-am scăpat nici azi, la 31 de ani). Devenise un fel de mantră. Umblam prin grădină, cu Fetița și Cârlig și cântam asta. Mâncam și mă gândeam că poate tata n-a mâncat, că poate l-a prins mina și l-a călcat în picioare. Aveam coșmaruri, mă trezeam țipând noaptea.

Și nu am mai mâncat. Nu am mai dormit. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am îmbolnăvit atât de tare, încât mamaia m-a internat în spitalul de la Trușești. Mi-au făcut raze, mi-au făcut tot soiul de analize. Nu aveam nimic. Doar muream. De dor. De dorul tatei.

Atunci a trimis mamaia o telegramă: ”Vino acasă. STOP. Moare fata. STOP”.

Și îmi amintesc o nouă zi, după o noapte în care le exasperasem pe asistente că mă legănam în pătuț și plângeam: ”Tă-ti-cu-le, vino înapoi! Să nu te cal-ce mi-na!”. Veneam de la raze. Eram îmbrăcată într-o cămășuță cu flori și aveam un halat de culoarea blănii șobolanului. Cordonul îmi flutura pe jos. Oricâte bomboane am primit, eu tot tristă eram.

Am văzut-o pe mamaia. Pe o asistentă care se pusese ciuci, la înălțimea mea, încercând să-mi vorbească frumos. N-a mai apucat să-mi zică nimic. Fiindcă pe coridor era EL, cel mai important bărbat din viața mea de copil de aproape cinci ani. Nu cred că am alergat vreodată mai repede. Adică ce alergat? A fost zbor , ca-n filmele cu Peter Pan. ”Tăticule, am crezut că te-a călcat mina! Vino acasă! Nu mai pleca! Rămâi cu mine!”, am hohotit neîntrerupt, în timp ce el mă strângea în brațe și murmura doar ”zâna mea dragă!”. Desigur că imediat m-am vindecat. Nu am mai avut nimic. El era lângă mine. Cum să mai fiu bolnavă?

Îmi vine să plâng de fiecare dată când îmi amintesc. Simt și acum șocul, disperarea, despărțirea. Dorul ăla puternic. Simt mirosurile, văd colbul care se ridica pe drum, în vreme ce eu îl așteptam ca un câine credincios în miez de zi. Și tata lăcrimează când îi aduc aminte. De fiecare dată.

Și, oricât ne-am supăra, ne-am contrazice sau ne-am certa, îmi aduc aminte de-o zână, într-un halat de culoarea șoarecilor, alergând pe un coridor de spital, în urmă cu 26 de ani: ”Tăticule, am crezut că te-a călcat mina!”. Îmi trec toate. Și-s recunoscătoare că-l am lângă mine, promițându-mi că o să mă bucur de el. Și de mama. J